Sculptura Hyperrealista aprilie 22, 2008
Cand hoarde intregi de artisti contemporani cauata ca mai scoata ceva original din ei, ceva ce nu s-a mai facut, ceva compet rupt de realitate incat sa socheze, sa starneasca reactii sau sa conduca spre meditatie, cativa sculptori au descoperit o metoda mult mai usoara de a se exprima – ei au recreat realitatea pana intracolo incat au fost numiti hyperrealisti.
Vinovatii sunt Ron Mueck, Duane Hanson si Maurizio Cattelan. Cu siguranta nu sunt singurii dar ei au fost primii. Ce uimeste in arta lor este tocmai capacitatea de a surpinde realitatea pana in masura in care o neaga. Da, scupturile lor sunt realiste, poate prea realiste, iar asta le face sa para… complet ireale.
Desi cei trei artisti abordeaza aceeasi tema – reprezentarile umane – fiecare dintre ei are o maniera specifica prin care realizeaza acest lucru.
Ron Mueck e de departe cel mai spectaculos pentru ca lucreaza la o scara gigantica si la o scara “pitica”, dar niciodata la o scara reala. Sclpturile sale prezinta oameni foarte mici, mici, mari si foarte mari, goliti de haine si de cutume sociale. Ei nu reprezinta si nu critica nicio societate, ei doar exista pentru a fi admirati.
Duane Hanson, pe de alta parte, isi foloseste operele de arta tocmai pentru a satiriza o societate comsumerista cum este cea americana. “Oamenii” sai sunt identici oamenilor reali prin detalii si dimensiuni, dar imi par mie, ca unui om care n-a fost niciodata in SUA, ca fiind exagerate si dornice de a sublinia si justifica cliseele despre americani.
Maurizio Cattelan, ultimul din sculptorii care mi-au atras atentia, creeaza si el sculpturi realiste, dar neaga realitatea prezentand persoanje celebre in situatii complet inedite. Papa lovit de un metorit sau Hitler in genunchi rugandu-se sunt doar doua exemple. Interesant, totusi, este ca Maurizio Cattelan e singurul dintre sculptorii hyperrealisti care a creat si modele animale, pe care le-a preferat in situatii inedite de genul veverita sinucigasa.
Retrospectiv sau avangardist ? aprilie 1, 2008
Bănuiesc ca ar trebui să încep prin a recunoaşte că sunt o persoană egoistă. Nu mă duc la concerte ca să mă întâlnesc cu alţi oameni, ca să văd ce se mai poartă sau să aflu cine cu cine s-a mai cuplat/desparţit.
Mă duc la concerte ca să-mi satisfac propria nevoie de muzică, pentru că… oricât de mult aş asculta acasă, la serviciu sau pe stradă, tot nu e de ajuns. Nu e de ajuns pentru că nimic nu se compară cu un concert la care cânţi din tot sufletul alături de 100, 500 sau 5000 de oameni. Am zis că sunt egoistă… nu şi solitară J
Şi totuşi de ceva timp am început să-mi dau seama că în Bucureşti concertele sunt mai degrabă retrospective decât avangardiste.
Să mă explic. A trăi muzical retrospectiv înseamnă pentru mine să merg la Depeche Mode când am 20 de ani, deşi eu i-am descoperit şi i-am iubit la 14; înseamnă să văd Muse în 2007 desi eu îi ascult înca de la primul album… Retrospectiv e când te duci să asculţi live o formaţie pe care ai descoperit-o atunci, de mult, şi chiar dacă acum tu asculţi altceva, te simţi dator să mergi să-i vezi live. Din inerţie, nostalgie sau datorie… oricare ar fi motivele, ştii că o sa regreţi dacă nu ajungi la concert.
Rolling Stones, Deep Purple, Scorpions şi chiar NO FX au venit să cânte în România cu mult după ce faima lor mondială a devenit legendară, şi multi oameni s-au dus să-i vadă în concert deşi probabil nu le mai ascultau piesele de cel puţin un deceniu. Organizatorii de evenimente par încă să mai recupereaze timpul pierdut de comunişti.
La polul opus e avangarda muzicală… concertele, rare ce-i drept, în care publicul bucureştean poate să vadă trupele „de mâine”, trupele cu potential, trupele obscure. Serile Underlondon sunt exemplul perfect şi aproape singurul.
Un concert de avangardă înseamnă să te duci să asculţi o formaţie al carui nume iţi place, sau în cel mai bun caz, o trupă cu 4 melodii postate pe myspace. Te duci mai mult la nimereală, de dragul aventurii şi rişti serios să nu-ţi placa ce vezi. Am paţit-o cu Văduva Bob şi Elozie (de la noi) şi cu trupele venite la Underlondon-ul din Vamă, dar asta nu m-a descurajat să merg în continuare pentru că asemenea experiente, pot fi şi extrem de satisfacatoare.
Printre succese aş nota The Mood pentru intervenţia în aniversarea Kumm de la Opera şi concertul berlinezilor Kissogram, ca să ma refer doar la unele cât de cât recente.
Cel mai mare avantaj al unui astfel de concert vine cu timpul. Azi pot să spun cu cea mai mare mândrie că am ascultat încă de la inceput şi Kumm, şi Travka, şi Luna Amară sau … în fine, orice trupa care acum are un numar destul de mare de fani şi de ani de activitate cât să intre în categoria retrospectivă.
Există totuşi şi o situaţie despre care nu am vorbit, cea mai importantă, care nu s-a materializat încă în ţara noastră. Situaţia ideala în care ar concerta acum la Bucureşti: Arctic Monkeys, Bloc Party sau RGBs. Asta ar însemna să ne sincronizăm, în sfârşit, cu scena muzicală internaţională, să trăim în prezent şi nu în viitor sau trecut. Ar fi o schimbare de atitudine binevenită.
